Am votat. Deja e un reflex pavlovian pentru mine, când mi se arata o urna-n depărtări electorale încep sa caut stampila. Mi-am băgat votu-n urna lor. Din nou. După cum fac de 30 de ani.
O spun de la început, nu ii pot aproba pe cei care nu votează. Le pot înțelege dilemele, am si eu des o lehamite masiva legata de politica românească. Si totuși nu pot aproba absenteismul. Fiindcă, oricât de demonetizata ar fi ideea, răul mai mic e mai bun decât răul mai mare. Asta pentru cei care mai au încă o scara a valorilor cat de cat funcționala. Pentru cei care au nevoie de explicatii mai palpabile, e mai bine sa primesti doua palme sperând ca poate iei si o mangaiere decat sa incasezi 10 pumni in cap sperând ca nu ti se baga si un cutit in stomac.
Dreptul de vot a fost unul dintre putinele lucruri importante pe care le-am castigat in 1989, impreuna cu dreptul de a emigra si dreptul la libera exprimare. Celelalte privilegii pe care le avem azi, normale intr-o democratie, au venit in timp, in ultimii 30 de ani. De multe ori in dulcele stil românesc, doi pasi inainte si un pas inapoi. De multe ori neduse pana la capat. Dar au venit in timp si intr-o mare masura sunt si rezultatul voturilor noastre in decursul anilor. România de azi este in cea mai buna situatie din istoria sa, chiar daca nu ne dam intotdeauna seama. Integrarea euroatlantica a fost posibila si datorita voturilor noastre. Da, România de astazi este in continuare un stat corupt condus de o clasa politica submediocra. Si asta este intr-o mare masura tot datorat voturilor noastre. Dar votul nostru a contat.
Experienta mea electorala a inceput cu faimoasele alegeri din duminica orbului, din 20 mai 1990, perioada pieței Universitatii. Imi amintesc disperarea cu care am constatat discrepanta majora intre optiunile mele si cele ale majoritatii, de ura cu care eram intampinat pentru ca nu voiam FSN-ul la putere. Cred ca sentimentul rupturii pe care l-am simtit in acea perioada e descris cel mai bine de un eseu al lui Patapievici, „Poporul meu si cu mine”. Asta era poporul din care pana in 1989 ma simteam o particica? Pentru oamenii astia iesisem eu in strada la revolutie? Pentru ei murisera colegii mei?
Au urmat alegerile din 1992. M-am implicat. Daca nu acum, atunci cand? Daca nu noi, atunci cine? Frumoase slogane, nu-i asa? Nu, nu m-am implicat ca politician, constatasem deja prin experiențele din perioada revolutiei ca nu este o activitate pentru care sunt croit. Am sprijinit logistic campania lui Emil Constantinescu, de la programe pe calculator pentru renumarare de voturi, trecind prin logistica si mergind pana la distribuirea de pixuri si pungi de plastic in gara de Nord. Tin minte si acum pungile cu chipul lui Constantinescu pe fond de cer albastru cu norisori – mi se smulgeau la propriu din măna. Daca tot vorbim de progresul ultimelor decenii, o punga de plastic era in 1992 un bun foarte cautat in România, poate ca unii au uitat sau nu au stiut niciodata.
Epilogul alegerilor acelea mi-a marcat viata. Cand am stiut rezultatul turului doi, cand am inteles dimensiunea incontestabilei victorii a lui Iliescu, ceva s-a rupt in mine. Definitiv. Mi-am formulat explicit decizia abia noaptea tarziu, incercind sa imi inec disperarea in alcool intr-unul dintre putinele baruri deschise in Bucurestii anului 1992, cand i-am spus prietenei care a trebuit ulterior sa caute un taxi ca sa ma care acasa: „Asta a fost. Eu plec”. Trei luni mai tarziu paraseam Romania. Ma alaturam grupului inca micut al diasporei romane – astazi pe cale de a deveni majoritar, daca extrapolam ritmul de crestere. Imi paraseam tara fizic si profesional, in mintea si in sufletul meu România ramanea insa o rana deschisa. Nu am avut zeci de ani nici o problema adevarata in tara mea de adoptie – cel mult mici neplaceri, enervari sau incurcaturi. Problemele mele adevarate si inca nerezolvate ramasesera in România si rabufneau periodic.
Si iata-ma ajuns la primele alegeri traite in strainatate, in 1996. Doar doua ore de condus pana la o ambasada a României si inapoi. Nu erau cozi prea mari, sutele de mii de romani care deja parasisera tara incremenita in cleptocratia imobila si zambitoare a regimului Iliescu nu se incumetau inca sa treaca prin ambasade. Am gasit o atmosfera familiara, tipica pentru institutiile statului român, cel putin in acea perioada. Majoritatea celor prezenti faceau parte din personalul ambasadei: cativa flacai tunsi regulamentar vorbind o romana chinuita si doua - trei dudui platinate, vesnic intre doua varste. Am facut ce mai puteam face: am votat. Si am mai facut ceva: din banii mei dramuiti cu grija in acea perioada am trimis o donatie, cat am putut sa-mi permit, campaniei prezidentiale a lui Emil Constantinescu. Pentru prima data in viata am avut bucuria, marea bucurie, sa fiu de partea invingatoare a unei alegeri. Emil Constantinescu a castigat cu 54% din voturi in turul doi de scrutin. Poate ca unii isi mai amintesc entuziasmul victoriei din noiembrie 1996. Ce se poate spune e ca lungul drum spre normalizare si spre integrare in Europa al Romaniei a inceput atunci. Probabil ca altfel am fi fost acum o tara cam ca Ucraina sau Bielorusia.
Nu voi comenta prea mult alegerile din anul 2000. Turul doi de scrutin pentru prezidentiale au fost o experienta extrem de dureroasa. Pentru prima oara nu am batut drumul pana la un consulat, cam patru ore dus-intors, intre timp ma mutasem. Nu am fost in stare sa aleg raul mai mic intre Iliescu si Vadim Tudor. Am si eu limitele mele ...
Mai interesante au fost alegerile din 2004. Primul tur, patru ore de drum, o coada inca rezonabila, cam o ora. Dupa primul tur, Adrian Nastase conducea cu 41% din voturi, urmat de Traian Basescu cu 32% si de CV Tudor cu 13%. Doi FSN-isti in turul doi, confruntare intre activistul de partid si colaboratorul securitatii. Ce surpriza, trebuia iar sa aleg raul mai mic. Sansele pentru Basescu pareau minime, stiuta fiind simpatia, ba chiar partiala suprapunere intre cercurile nationaliste si PSD. Turul doi a fost duminica, 12 decembrie. Obisnuiam in jurul zilei de 1 decembrie sa facem o petrecere romaneasca. Daca ne intreba cineva, ziceam ca e in cinstea zilei nationale, dar de fapt era o ocazie sa mancam sarmale, sa bem, sa barfim, sa dansam si sa flirtam cu nevestele amicilor. In anul acela, petrecerea s-a nimerit sa fie in seara de 11 decembrie. Am mancat sarmale, am baut, am barfit, am dansat si am flirtat cu nevestele amicilor ocupati sa flirteze cu nevasta mea. Si am incercat sa-i conving pe toti sa vina la vot a doua zi – ce sunt 5 ore pierdute intr-o duminica? Raspunsurile au fost uniform descurajate si descurajante: n-are rost, castiga oricum Nastase, toti sunt la fel, votul nu conteaza, conteaza cine numara, n-am altceva mai bun de facut duminica?, mai bine vii la un schi.
In zori, dupa vreo 3 ore de somn agitat, mi-am urcat nevasta bine flirtata de altii in seara precedenta impreuna cu pruncul adormit in masina si am pornit la drum. Doua ore de drum, timp sa bomban si sa imi vars nervii cauzati de toti românii prea lenesi sa se miste la vot. Pe la jumatatea drumului, revelatia. „Iubito, tu iti dai seama ca dintre toti cei de-aseara numai noi aveam si pasaportul tarii de adoptie?” In focul discutiilor politice, uitasem ca eu as fi putut fi cel mai putin implicat – de cateva zile aveam o alternativa la cetatenia româna. Dar mie parea sa-mi pese mai mult. Problemele mele adevarate ramasesera in România. Cand, pe la sfarsitul dupa-amiezii primele sondaje au aratat ca diferenta intre Nastase si Basescu era minima, cativa prieteni m-au sunat sa ma intrebe daca mai pot ajunge la vot la timp. Le-am zis ca merita sa riste o amenda pentru exces de viteza. Unii au mai votat. Basescu a castigat cu 51% din voturi, in diaspora a avut 72%.
Nu voi uita socul pe care l-am avut cand am constatat la alegerile parlamentare din 2008 ca PNL a decis ca cel mai potrivit si de altfel singurul sau candidat pentru senat in circumscriptia electorala a diasporei este Petre Roman. O flegma mai groasa in ochii alegatorilor din diaspora, multi goniti din Romania ca urmare a guvernarilor Petre Roman, era greu de imaginat. Bine ca Ion Iliescu era putin ocupat, ca cine stie, poate il propuneau si pe el. Aceasta candidatura a fost o ilustratie perfecta a mocirlei politicii romanesti. Ne-a impins pe multi cei din diaspora catre caragialiana dilema a cetateanului turmentat: „Da’ eu cu cine votez?” Mai mi-e si acum putin greata cand imi aduc aminte, hai sa trecem mai repede la 2009.
Din nou alegeri prezidentiale cu doi continuatori ai FSN-ului in turul doi. Din nou PSD creditat cu prima sansa in turul doi. Din nou patru ore de condus si o coada acceptabila la vot. Primele sondaje la inchiderea urnelor il dau castigator pe Geoana. „Mihaela, dragostea mea”, etcetera, etcetera. Luând in considerare diferenta de fus orar, numaratoarea finala a voturilor din diaspora se termina cateva ore mai tarziu. Basescu castiga cu 50.34% din voturi. Amicii mei se mobilizasera mai bine de data asta. În străinătate au votat 147.754 de cetățeni români. 79% dintre ei au votat impotriva lui Mircea Geoana, nu stiu cati au votat pentru Traian Basescu.
Nu intru in detalii cu privire la alegerile parlamentare din 2012. Condus, stat la coada, votat.
Lucrurile devin mai interesante in 2014, la prezidentiale. De data asta doua optiuni clar diferentiate: candidatul PSD, fostul Che Guevara de Romania, Victor Ponta si neamtu’ din Sibiu, Klaus Werner Iohannis. In turul intai mi-am umplut masina cu votanți – recunosc, trei erau votante, toate foarte dragute, merita efortul - si am pornit la drum la 6:00 dimineata. Cand am ajuns am stat la coada o ora jumatate. Fusesem prudent, ajunsesem devreme, am reusit sa votez in pofida unei proceduri voit greoaie si anevoioase. In urma mea se formase deja o coada de sute de persoane in fata consulatului Romaniei din suburbiile unei foarte linistite capitale. De data asta guvernul Ponta isi facuse temele, incerca sa evite din rasputeri voturile diasporei. Scandalul politic dintre cele doua tururi de scrutin si schimbarea ministrului de externe nu a ameliorat cu nimic situatia pentru turul doi – procedura a ramas la fel de complicata, orarul de deschidere al sectiilor la fel de strict si nici o noua sectie nu a fost aprobata. Totusi a existat o schimbare intre cele doua tururi: românii din diaspora s-au enervat. S-au inversunat. Si au devenit constienti de forta lor. Violarea drepturilor lor electorale era prea clara, prea fățișă, ca sa fie acceptata cu un ridicat din umeri. Cum se intampla odata la cativa ani, „mamaliga romaneasca a explodat” in fata batjocurii guvernantilor. In turul doi, oamenii au iesit la vot cu inversunare. Si multi si-au convins familia ramasa in tara, de multe ori dependenta de banii trimisi de cei plecati, ca Victor Ponta nu merita votat. Poate ca oamenii de acasa nu aveau incredere in mass media, dar cand iti spune copilul tau ca a fost tinut zece ore in frig ca sa voteze il crezi. Poate ca trebuie sa multumim deci guvernarii PSD: Klaus Iohannis a ajuns presedinte obținând 89,73% din voturi in strainatate, unde la al doilea tur al alegerilor prezidentiale au votat 377.651 de romani, castigand alegerile in toate sectiile de votare din diaspora, cu exceptia celei din Palestina.
Alegerile parlamentare din 2016 au fost mai bine organizate, nu au mai fost cozi, am votat relativ civilizat. Iarasi interesante logistic au fost alegerile europarlamentare din 2019. Numarul de sectii de votare in strainatate a crescut masiv. S-a organizat inclusiv in orasul meu o sectie. Mi-am zis ca in sfarsit nu mai am nevoie sa plec la 5:30 dimineata de acasa ca sa votez. Lucrurile devin civilizate. Din pacate, uitasem doi factori importanti: procedura a rams in continuare destul de complexa, consumatoare de timp. In plus, in ultimii ani, diaspora româneasca devenise una dintre cele mai mari din lume, estimata la 4 – 12 milioane de oameni. Doar 375’000 dintre ei au votat. M-am dus linistit la ora 11:30 la vot. Am stat la coada pana la 18:00. In zeci de orase din Europa romanii au stat la coada o zi intreaga. Zeci de mii nu au mai reusit sa voteze. Imaginile cozilor imense au facut ocolul mass mediei internationale. Efortul a meritat, votul acela a fost inceputul sfarsitului dominarii de catre PSD a politicii romanesti si a intarit un al treilea pol politic in Romania, USR, primul care nu provine din FSN-ul care a dominat timp de 30 de ani prin retelele sale mostenite din comunism si dezvoltate cu grija in anii lungii noastre tranzitii.
Ultimele luni au adus o modificare majora pentru mine: statul roman a introdus in sfarsit votul prin corespondenta. Civilizat, nu foarte complicat, il asteptam de decenii. La ultimele doua alegeri am putut vota prin corespondenta. Dar ... in timp ce scriu aceste randuri, fac o mica pauza sa citesc presa. Aflu ca 14000 de voturi prin corespondenta, 40% dintre voturile trimise de romanii din strainatate, au disparut misterios. Sunt convins ca posta germana, franceza sau elvetiana sunt de vina, e cunoscut faptul ca nimeni nu e asa bun la posta ca românii. Interesant este ca la alegerile prezidentiale din 2019 votul prin corespondenta a functionat perfect.
De ce m-am apucat sa-mi pun pe hartie peripetiile electorale? Poate ca sa imi amintesc si ca sa amintesc si altora ca votul nostru conteaza. Nu stim cat, nu stim cand, dar uneori, intr-o societate democratica, votul nostru poate schimba ceva. Daca noi nu votam, altii voteaza si pentru noi. Si uitindu-ma la ultimii 30 de ani, de cateva ori votul meu chiar a contat.
Cred insa ca motivul mai important este ca azi au fost niste alegeri mai speciale pentru mine. Chiar daca eu votasem prin corespondenta, mi-am dus la vot mama, care are 84 de ani si care era extrem de ingrijorata ca nu va putea vota fiindca nu e in tara. Si mi-am dus la vot fiica, care a implinit 18 ani. Fiica mea, care vorbeste o româna perfecta, cu care ma mandresc. Fiica mea, care stie probabil mai mult despre istoria post-decembrista a României decat majoritatea colegilor ei de generatie din tara. In ultimele zile am indoctrinat-o politic. Am facut-o un pic mai subtil, ca doar am trecut in tinerete prin cursuri de socialism si stiu cum nu se face, daca vrei sa ai succes. Nu i-am impus o singura optiune, nu, nu. Am lasat-o sa aleaga. I-am spus doar cu cine sa nu voteze si de ce. Simt ca am facut ceva important - votul „impotriva” trebuie invatat de tanar ca sa-l aplici cu succes tot restul vietii. Fiindca incep sa-mi pierd iluziile ca vom scapa de urmasii genetici si ideologici ai FSN-ului prea curand. Poate ea va apuca alegeri fara ei, dar nu sunt convins. Sunt convins insa ca a inteles de ce trebuie sa voteze. De ce trebuie sa-i pese de Romania. Ca mica aducere aminte pentru ea – si poate si pentru mine – am scris textul acesta care a iesit ceva mai lung decat credeam. Un pic pe genunchi, un pic din rarunchi, l-am scris uneori râzând si uneori plângând. Si sper ca o va ajuta sa continue sa voteze la fiecare ocazie, cum am făcut-o si eu. Poate nu cu indarjirea mea, dar cu consecventa. E mica mea contributie biologica si ideologica la viitorul României. Cat traiesc eu, cat traiesc copiii mei, poate si copiii copiilor mei, vom continua sa ne bagam votu-n urna lor.
